Știri

Obiceiuri de la măsuratul oilor în ținutul momârlanilor

Ocupaţia specifică, cu vechime multiseculară, a oamenilor de pe meleagurile Văii Jiului a fost păstoritul. Viaţa pastorală este în strânsă legătură cu anotimpurile. Primăvara, când se topeşte zăpada în regiunile văilor, păstorii pleacă la locurile de arândă unde stau până la Sf. Gheorghe, când se întorc în comunele lor.

Pentru păstori, munţii şi codrii sunt în primul plan al viziunilor şi de aceea cântă:

”Primăvară, doamna noastră,
Ia zăpada de pe coastă,
Desfundă păraele,
Să pornească oile.”

Începutul anului pastoral este, de fapt, o perioadă de timp marcată de mai multe sărbători: Sângeorzul vacilor, Alesul, Măsuratul sau Sâmbra oilor, Armindenul, Ispasul.

Măsuratul sau Sâmbra oilor (Arieţul, Ruptul sterpelor, Măsurişul oilor, Boteiul oilor) este prima mulsoare a turmei de oi, urmată de petrecerea câmpenească, dintr-o zi cuprinsă între Sângiorz (Sf. Gheorghe, 23 aprilie şi 21 mai, Sfinţii Constantin şi Elena, în funcţie de condiţiile climatice).

În această zi se măsura şi se cresta pe răbojul de lemn laptele de la oile fiecărui momârlan, după care se calcula cantitatea de brânză cuvenită la spargerea stânei, numită alesul, răscolul. Din primul lapte al stânei se prepara un caş care se împărţea între proprietarii stânei.

Actele rituale menite să apere stâna şi ciobanii de forţele malefice sunt: aprinderea Focului Viu, afumarea ciobanilor şi a oilor, alungarea celor ce fură sporul laptelui, anularea puterii cucului de a lua sau strica laptele – practica „cucu-răscucu” purificarea oilor şi stăpânilor de oi prin stropirea lor cu apă sfinţită, scăldatul ritual în apa curată a izvoarelor sau spălatul cu rouă, prepararea unor alimente rituale, sacrificarea mielului etc. La petrecere se mănâncă alimente specifice – balmoş, mămăligă fiartă în lapte şi cu adaos de unt, miel fript haiduceşte, colaci, caşul de la prima mulsoare.

Împreunarea oilor pe criteriile stabilite – pe vecinătăţi, între neamuri sau conform altor înţelegeri – şi urcatul turmelor la stâni sunt momente semnificative în comunitățile rurale românesti. Ele sunt marcate în mod ceremonial printr-o festivitate comună a ciobanilor cu “ortacii” (proprietarii oilor). În dimineaţa zilei stabilite, toti stăpânii de oi pornesc spre stâni, îmbrăcaţi de sărbătoare pe poteci şi drumuri de munte şerpuite. În urma bărbaţilor care duc găleţile de muls, femeile poartă coşuri şi traiste pline de bucate alese şi sticle cu băutură. Alături de alimente, o datină străbună obligă pe fiecare femeie să aducă acum la stână şi
“unsoarea oilor”, acel remediu magic, îndreptat împotriva spiritelor malefice care puteau ataca lactaţia sau chiar viaţa animalelor. Ciobanii foloseau aceasta “unsoare” pentru a unge ugerul oilor, după aceasta mulsoare, înainte de apusul soarelui.

Acest obicei străvechi l-au adus cu ei păcurarii din zona Haţegului, care, cu ciopoarele de oi, sau deplasat pe meleagurile de astăzi ale Văii Jiului de Vest bogate în păşuni pe care la început le-au folosit temporar, iar cu timpul le-au luat în stăpânire definitivă, dând naştere aşezărilor de astăzi. Măsura oilor sau urcatul oilor la stână a rămas până în zilele noastre o complexă sărbătoare pastorală care se desfăşoară la începutul lunii mai, odată cu formarea stânilor sau cu deplasarea turmelor în zona păşunatului de vară. Este un obicei cu multiple conotaţii – economice, sociale, estetice, distractive – la care participă întreaga obşte a satului.

(…)

Înainte ca oile să fie adunate în turmă acestea se tund de către proprietari, se despart de miei şi se însemnează în urechi cu „furculiţe”, „harlete”, „gaurele”, cu ciucuri de lână colorată sau, mai nou cu plăcuţe ştanţate. Măsuratul oilor, unul dintre cele mai importante momente din calendarul popular, a căpătat de-a lungul timpului o semnificaţie deosebită, transformându-se într-o adevarată sărbătoare pastorală.

Fiecare gospodar îşi mulge oile separat, iar cantitatea de lapte obţinută este măsurată cu ţăncuşul şi trecută în scriptele baciului. Înainte, cantitatea de lapte obţinută la prima mulsoare era trecută pe răboj după care acesta se despica, o parte a însemnărilor rămânând proprietarului. După operaţia de măsurare a laptelui, după notarea semnelor făcute în urechile oilor şi cinstirea ciobanilor, urma aprinderea unui foc, oile fiind obligate să treacă peste jăratecul sau fumul acestuia, „pentru curăţire”, timp în care erau numărate de către cioban şi atinse cu o ramură de brad. Ciobanii înfig în mijlocul ţarcului o cruce de lemn împodobită cu verdeaţă şi afumă de jur împrejur gardurile şi acareturile stânii, pentru îndepărtarea spiritelor rele. În faţa asistenţei urmează, apoi, slujba de sfinţire a oilor şi a stânii, oficiată de către preotul satului. Turma ajunge la locul de destinaţie însoţită, de cele mai multe ori, de către preotul din sat. Sus, pe munte, se desfăşoară un ceremonial de consacrare a locului şi de ipostaziere a lupului, prin sfinţirea stânei şi a oilor. Încă din prima zi de păşunat, aici se aprindea focul viu care, prin grija ciobanilor, era permanent întreţinut, obicei păstrat, până astăzi, în stânele din muntii Retezat, Parâng, Şureanu şi Vâlcan.

Gospodinele pregătesc mâncăruri speciale (drob de miel, friptură, sarmale, cozonaci, tocăniţă de miel, păsat, ouă roşii etc.) iar bărbaţii au grijă ca băutura să fie suficientă. Către amiază, pot fi văzute grupuri de săteni îmbracați în costume de sărbătoare îndreptându-se către locul de stână. Dacă satul este mai mare, atunci pe raza lui se formează mai multe stâni. După intrarea oilor în târlă şi închiderea acesteia, se derulează ceremonialul de început al păşunatului. După acest ceremonial, fiecare gospodar îşi alege oile din turmă şi le mulge separat. Laptele obţinut se duce în căsoniul baciului, pentru măsurare, aceasta operaţie fiind făcută în vase speciale. În urma „măsurării”, fiecare sătean ştie ce cantitate de brânză urmează să primească. La măsurare nu este permis niciun vicleşug, deoarece se consideră că este de rău augur a se face vreo înşelătorie, iar cei prinşi cu vicleşuguri sunt supuşi unor aspre critici de către întreaga comunitate.

Găleţile de muls sunt şi ele pregătite: li se pun flori de primavara la urechile torţii, amestecate cu buruieni descântate (leuştean, pelin, urzică, salcie, scaiete, usturoi), iar la interior se aruncă câte o monedă de argint, pentru cinsitrea păcurarului. Peste gura găleţii de muls se pune un colac mare, frumos împletit, prin care trebuie mulse oile; câţi proprietari, tot atâtea galeţi cu colaci. Când proprietarul a terminat de muls oile sale, dă colacul la doi copii care trebuie să-l rupă, fiecare trăgând cu măinile de el şi zicând: “Cucu”! iar celălalt răspunzându-i “Răscucu”. Şi tot aşa de 3 ori. Când colacul s-a rupt fiecare îşi păstrează bucata, mâncând din ea cu familia şi punând o bucăţică şi în sarea oilor, pentru protecţie şi spor.

După „măsură” urmează ospăţul ritual pe pajiştea din imediata apropiere a stânei. Pe iarba verde se întind ştergare şi covoare pe care se aşează bunătăţile culinare pregătite special pentru acest moment festiv. Gruparea sătenilor pe pajişte se face în funcţie de gradul de rudenie, de vecinatate sau de prietenie. Nimeni nu are voie să mănânce sau să bea până când nu se termină slujba pe care preotul o oficiază în mijlocul oilor. Apoi, momârlanii se ospătează într-o atmosferă plină de voie bună, obişnuind a-şi trimite câte ceva unii altora (pahare cu băutură, ouă roşii, bucăţi de drob etc). Cât timp durează această masă câmpenească, ciobanii prepară, în stână, primul caş. La un moment dat, are loc pomana ciobanilor, când aceştia trec printre grupurile aşezate pe iarbă şi primesc din partea participanţilor câte ceva de mâncare: ouă, friptură, cozonaci, băutura şi din tradiţionalul “balmoş” (mămăligă fiartă în smântână şi unt) etc. Urmează împărţirea, în mod egal, a primului caş şi consumarea sa rituală.

Pe timpul cât se mănâncă fluieraşii, cimpoierii şi ceteraşii tocmiţi de către baci sau de către cineva dintre gospodari cântă şi doinesc, iar când masa este terminată, ei încep a zice câte o “învârtită ciobănească” sau câte o horă, în care nu întârzie să se prindă fetele şi feciorii. Se joacă Hora de mână, Hora bătrânească, învârtita, dar şi brâul momârlănesc, toate însoţite de strigături pline de haz şi de tâlc.

Până la căderea serii, uneori şi a nopţii, cei prezenţi petrec, fiecare în felul său; unii îşi deapănă amintirile despre viaţa la stână şi întâmplările petrecute cu alţi ani în urmă, alţii glumesc, iar cei tineri cântă şi joacă. Şi tot către seară, feciorii fură încălţămintea fetelor şi o aruncă, uneori, pentru a nu mai fi găsită,
întrucât exista credinţa că, astfel, fetele se vor căsători în acel an. Vechimea păstoritului este demonstrată şi de aceste obiceiuri, practicate, încă, în forma lor ancestrală, făcute în credinţa că ele vor spori productivitatea iar animalele vor fi apărate de forţele malefice.

AUTOR: Prof. Băcăian Liliana – Şcoala Generală „I.G.Duca” Petroşani;
IMAGINE:
Bogdan Blendea
BIBLIOGRAFIE:
Matei, Horia, Valea Jiului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967 ;
Peligrad, Dumitru, Monografia satului Câmpu lui Neag, ( manuscris ) ;
Bran, Atanasie, Monografia judeţului Hunedoara, Editura Matinal, 2001 ;
Colectiv de autori, Uricani XXXV (1947 – 1982 ), Uricani 1982.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.