Știri

Elevul I.D. Sîrbu despre Constantin Brâncuşi – Revista Ramuri

Redescoperit şi considerat de Eugen Simion ca unul dintre cei mai autentici scriitori dizidenţi din spaţiul ex-sovietic postdecembrist, Ion Dezideriu Sîrbu continuă să ne impresioneze şi să se lase revalorizat. Elevul I.D. Sîrbu despre Constantin Brâncuşi.

Născut la 28 iunie 1919, în „colonia minerească polietnică şi mozaicată” Petrila, I.D. Sîrbu urmează şcoala primară din localitatea natală (aici, mărturiseşte mai târziu, „am reuşit să fiu primit în Limba Română”), şi liceul, cu bacalaureatul susţinut la Deva, în 1939. La Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii clujene (1940-1945), beneficiază de o elită strălucită de profesori universitari (Lucian Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, Onisifor Ghibu, D. Popovici, N. Mărgineanu etc.), între aceştia, Lucian Blaga impresionându-l decisiv („Blaga reprezintă pentru mine (şi pentru generaţia mea transilvană, din care fac parte) «meşter-grinda» conştiinţei noastre cărturăreşti […], este zeul protector al singurătăţii mele”).

După mutarea forţată a universităţii clujene la Sibiu, I.D. Sîrbu fondează Cercul Literar de la Sibiu, alături de Radu Stanca, I. Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş, Ovidiu Cotruş, E. Todoran, Cornel Regman, N. Balotă etc.). Aderând la mişcarea comunistă (era, de fapt, de stânga proletară), este trimis pe front, între 1941-1944 („eram singurul student din întreaga facultate care, ca pedeapsă politică […], eram mereu şi mereu trimis pe front”).

După obţinerea, în 1945, a diplomei de licenţă în filosofia culturii, estetică şi psihologie cu teza De la arhetipurile lui C.G. Jung, la categoriile abisale ale lui Blaga şi a titlului de doctor cu teza Funcţia epistemologică a metaforei, câştigă, prin concurs în 1946, postul de asistent la catedra lui Liviu Rusu, promovează rapid la titlul de conferenţiar, în 1947 („am fost cel mai tânăr conferenţiar din universităţile din România”), tânărului Sîrbu i se taie elanul: este îndepărtat, la 15 decembrie 1949, din învăţământul universitar, împreună cu idolii săi, L. Blaga, Liviu Rusu, D.D. Roşca, îşi întreţine existenţa prin rostuirea lui în diverse redacţii până la … 15 septembrie 1957, când este arestat „pentru omisiune de denunţ”, cel omis fiind colegul său de redacţie de la revista Teatru, Şt. Aug. Doinaş, care spusese bancuri politice. I.D. Sîrbu este condamnat la şapte ani de închisoare, în 1958, fiind graţiat în februarie 1963, în timp ce Doinaş este doar anchetat.

După puşcăria politică şi după un stagiu de vagonetar la Mina Petrila, este adus la Teatrul Naţional din Bănie, în august 1964, ca secretar literar, unde se impune profesional, dar şi ca scriitor, deşi mediul nu-i era prea prielnic. Moare, la Craiova, la 17 septembrie 1989, în chiar ziua premierei piesei sale, Arca bunei speranţe.

Prin destin şi vocaţie – avea cultul prieteniei – I.D. Sîrbu a întreţinut relaţii cordiale cu marii intelectuali ai vremii sale, români sau străini, fiind unul dintre ultimii mari epistolieri, corespondenţa sa numeroasă şi obiectivă având reale calităţi estetice.

Dar, I.D. Sîrbu era un fin observator al realităţii şi al oamenilor încă din anii de şcoală. După terminarea clasei a patra, tatăl său (pentru care avea un adevărat cult) îl transferă, din motive financiare, la Atelierele Centrale din Petroşani, pentru un an, ca „ucenic salarizat”.

Aici, la Atelierele Centrale, conduse de ing. şef, Ştefan Georgescu Gorjan, se pregătea materializarea ideii geniale brâncuşiene: Coloana Infinitului, unde elevul Sîrbu şlefuia „nişte forme trapezoidale ( nu se mai terminau, mereu mai mari, mai grele)”, sub privirile unui „popă mic şi al dracului”. Ei bine, acel popă nu era altul decât genialul Constantin Brâncuşi.

Aceste momente cruciale, la care a fost prezent I.D. Sîrbu le evocă într-o scrisoare din 21 august 1983, către prietenul său, criticul, scriitorul şi eseistul Virgil Nemoianu (născut la 12 martie 1940). Dar lăsăm să curgă fragmentul din scrisoarea lui I.D. Sîrbu referitoare la acea trudnică operă, la care „popa cel mic venea şi ne înjura mărunt şi într-o oltenească repezită, de neînţeles”:

„Tot la Atelierele Centrale, unde am fost ucenic, mă întorc. Terminasem clasa a IV-a de liceu, tata, proletar convins, zicea: «Ajunge, doar n-o să te fac domn!?» Şi m-a băgat la aceste Ateliere să învăţ o meserie (să nu ajung în mină ca el). După un an am fugit, directorul liceului, Giurchescu, şi profesorii mei de română m-au înţeles (plângeam în hohote, eram gata să mă sinucid; la Ateliere eram tâmpit, nătâng, absolut toată lumea, calfe, ucenici, maiştri nu treceau pe lângă mine să nu-mi ardă un pumn sau un picior în fund: «asta ca să vezi că aici nu-i ca la liceu!»). Am fost admis în clasa a V-a , am primit şi o bursă, acasă nu puteam să mă întorc. Tata mă considera un dezertor… Verile îmi câştigam pâinea preparând corigenţi… Într-o vară, 1937 sau 38, nu mai ţin minte, m-a chemat unul din foştii colegi de ucenicie să vin la Ateliere, se plăteşte bine, e o muncă specială. M-am dus, lucram ca la clasă, râdeam… Ne soseau de la turnătoria de fontă nişte forme trapezoidale (nu se mai terminau, mereu mai mari, mai grele) ele trebuiau să fie curăţite de praful de turnătorie ca să fie aduse la arămit. (Galvanoplastie, cred că se cheamă). Nu era voie să rămână nici un fir de praf, de nisip, altfel arama nu se lipea. Directorul A.C.P. (Ateliere Centrale Petroşani) era inginer foarte luminat, căsătorit cu o verişoară a lui Radu Stanca; era gorjan şi îl chema Georgescu Gorjan (mai târziu, a fondat o editură). Venea însoţit de un popă mic şi al dracului, controlau, ameninţau, ne obligau să stăm până seara târziu. Sub un şopron. Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care semăna leit cu fostul rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit şi la perii şi la cele trei calităţi de şmirghel. Degetele îmi erau zdrelite, aş fi plecat, nu puteam; nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea şi ne înjura mărunt şi într-o oltenească repezită, de neînţeles, eu, şi noaptea (mulţi ani după aceea, mai ales când făceam febră), nu visam decât acele suprafeţe aspre pe care trebuia să le curăţăm, să le facem lună…

Nimeni nu ştia la ce servesc, nici nu se interesa…

Prin 1966, trebuind eu să conduc un grup de tovarăşi din teatrele Est-Germane la Târgu-Jiu arătându-le şi explicându-le (sunt un om cult, pot vorbi mai ales despre cele nevăzute) cam ce este şi ce vrea să fie COLOANA INFINITĂ – deodată auzii bubuind în subconştientul meu: astea sunt trapezele mele, futule, astea mi-au mâncat tinereţea, de ce nu ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Şi popa ăla de ne înjura gorjeneşte era Brâncuşi, băga-l-aş olteneşte în infinitul muică-si…

Asta e Pilule… poate că generaţia noastră, fără să ştie, lustruieşte nişte absurde forme trapezoidale, care devin tot mai mari, tot mai rele, dar… Idioată comparaţie. E o chestiune personală – mai nou, eu nu pot să văd nici pe marca chibriturilor noastre coloana aceea, fără să mi se urce sângele în cap…”.

Iată-l, deci, pe Constantin Brâncuşi, văzut de un elev, devenit şi el celebru, aidoma „popii cel mic şi al dracului”. Să amintim că inaugurarea ansamblului brâncuşian de la Tg. Jiu s-a petrecut la 27 octombrie 1938.

Elevul I.D. Sîrbu despre Constantin Brâncuşi, de Tudor Nedelcea – Revista RAMURI (Revistă de cultură editată de Uniunea Scriitoriilor din România și Fundația ”Ramuri”)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.