Cuvânt pentru suflet Monden

LOREDANA – BLONDA DE LA SPORT SE DESTĂINUIE (II)

În loc de introducere: ”Când mi-am dat seama cā totul depinde de mine, m-am liniștit!”

Jurnalul meu… Loredana Juglea (II)

Fiecare om are destinul lui. Mai blând, mai aspru. De-a lungul existenței mele s-au întâmplat lucruri omenești, firești sau nefirești…

Omul trece prin apă și prin foc pentru a birui. Cam asta am făcut eu în relațiile de suflet. M-am agățat de fiecare promisiune, speranță dorind să ofer din suflet tot ce aveam mai bun. M-am aruncat cu capul înainte ca un prost care merge la război în curul gol în fața unui inamic blindat și uns cu toate alifiile.

Atunci când l-am întâlnit pe el mi-am zis. Cred că în sfârșit voi avea parte de o „luptă” fără arme și gloanțe oarbe. Gândurile noastre imediat s-au intersectat, poveștile noastre de viață au fost puse imediat pe tapet. Brusc întâlneam un om sincer, dezinteresat de ceea ar putea obține de la o femeie. Părea dornic să-și plângă nefericirea și, în același timp, să o înfrângă. Ei, brusc nefericirea lui cu a mea au făcut front comun. Păream unul și același măcinați de gânduri fără răspunsuri și neajunsuri sufletești. Păream două suflete pereche, neîmplinite care se complăceau într-o viață a compromisului. Dar ce mai conta atâta timp cât ne simțeam departe de lumea problematică, iubirea părea în forma ei pură, iar noi ne răsuflăm pe nerespirate. Părea ceva ireal. Sa găsești omul dornic sa te răsfoiască ca pe o carte, să îți pună sufletul, tu pe tava lui, el pe tava ta. Alinturi, dansuri, rime și multe lucruri în comun aveau să fie raiul și mai apoi iadul nostru. Am ars în flăcări și ne-am stins reciproc cu mii de îmbrățișări. Ne-am împletit poveștile.

Cu lacrimi de margaritare, ne-am construit un mic univers ce părea a fi doar al nostru. Dar doar părea…

Va urma…

Post scriptum

„A plecat, trântind ușa, și te-a lăsat să îți aduni bucățile din tine. Voi v-ați căutat ani de zile cu disperare și v-ați pierdut în câteva secunde. Poate că, de fapt, atât v-a fost scris să existați ca suflete pereche.

Tu încă îi simți prezența. Nu fizic, ci sufletește. S-a ascuns prea bine acolo, încât îți este foarte greu să îl scoți afară. Ai devenit una cu durerea și parcă ai fost prinsă într-o capcană din care, aparent, nu ai scăpare. Și totul în jurul tău parcă se ruinează.

Zile întregi, poate chiar săptămâni sau luni, îl cauți în toți bărbații, dar niciodată nu îl găsești, nu îi găsești privirea caldă. Nopți întregi încă îi mai simți respirația lângă tine în pat, de parcă nu ar fi plecat niciodată. Dar când te întorci spre locul în care stătea, găsești doar gol și … disperare.

Însă orice durere, oricât de apăsătoare este, în cele din urmă va trece. Sau, cel puțin, se va mai domoli. Și va veni ziua aceea în care te vei vindeca de el, în care vei ieși din casă și n-ai să-l mai cauți. Ziua aceea în care vei zâmbi așa cum o făceai pe vremuri. Desigur, nu există vreo rețetă minune care să te vindece de iubirea ce i-o porți.

Cu timpul, părțile din tine pe care le credeai pierdute, vor reveni și te vor face întreagă. Acela va fi momentul în care vei înțelege multe lucruri despre tine și despre iubire. Și tot cu timpul vei înțelege că nu întotdeauna oamenii alături de care începi o poveste sunt și cei alături de care o vei încheia.

De el, te vei vindeca în timp. Pe el, ai să îl păstrezi doar ca o simplă amintire. Iar tu vei mai face încă un pas spre fericire, căci, uneori, cea mai mare iubire vine după cea mai mare durere…” – Loredana

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.