Cuvânt pentru suflet

SFÂNTA MUCENIȚĂ VARVARA – LEGENDE ȘI TRADIȚII

De mai bine de un secol, minerii din Valea Jiului sărbătoresc, în fiecare an la 4 Decembrie, praznicul Sfintei Mari Mucenițe Varvara – considerată ocrotitoarea minerilor. Vremurile potrivnice extracției cărbunelui pe care le trăim astăzi arată că minerii, din ce în ce mai puțini de la un an la altul, au nevoie mai mult decât oricând și de ocrotirea celor sfinte, meseria lor riscând să ajungă în câțiva ani o amintire. Sfânta Varvara (Barbara), tânăra fecioară de rit creștin și-a dat viața în numele credinței și a devenit astfel martiră (muceniță). Aceasta este sărbătorită atât de creștinii ortodocși cât și de catolici la data de 4 decembrie.

Tradiția sărbătoririi Sfintei Varvara a fost adusă, acum mai bine de 100 de ani, de muncitorii mineri din Silezia, angajați la Exploatarea Minieră de la Lupeni. De atunci, în fiecare an, minerii omagiază această zi prin comemorarea ortacilor dispăruți în nefericitele accidente care au întunecat istoria mineritului din Valea Jiului și se roagă pentru protejarea celor care, zi de zi, își riscă viața intrând în măruntaiele pământului pentru a aduce la suprafață cărbunele atât de necesar pentru lumina și căldura din casele noastre. Sfânta Varvara sau Sfânta Barbara, o fecioara martira creștină, sărbătorita an de an, atât de biserica creștin – ortodoxa, cat si de cea catolica, in ziua de 4 decembrie, a prilejuit nașterea unei sumedenii de tradiții, obiceiuri si superstiții, atât in Romania, cat si in restul Europei.

Se spune ca, într-o zi, Sfânta Varvara a privit adânc si cu mirare către ceruri, întrebându-se cine a putut crea acea nemărginire albastra. Dintr-o data, in inima ei s-a ivit strălucirea luminii dumnezeiești, iar ochii mintii i s-au deschis spre cunoașterea neștiutului, nevăzutului si neajunsului Dumnezeu care, cu mare înțelepciune, clădise atât cerul cat si pământul.

O alta legenda poveste despre o scăldătoare unde Sfânta Varvara a făcut semnul crucii pe o marmura, după ce scrutase cu privirea răsăritul. Urmele degetului sfânt al curatei fecioare s-au incrustat in marmura, ca si cum ar fi fost săpate cu un fier. Tot la acea baie, tălpilor ei goale s-au întipărit, la fel, in piatra, din urmele acestea izvorând apoi o apa ce a vindecat mulți oameni ce veneau acolo cu credința. (Al.Lascarov – Moldoveanu – Viețile sfinților)

Se mai zicea in popor ca Sfânta Varvara era o femeie buna, ce a devenit sfântă după moarte. Sfântă Varvara este cunoscuta drept ocrotitoarea femeilor si minerilor. Pe 4 decembrie, ziua Sfintei Varvara, minerii nu intra in galerii, ci sărbătoresc si se veselesc. De altfel, sfintei ii plac veselia, petrecerea si buna dispoziție. Potrivit unei legende, ea este închisă in cărbune de un blestem si doar o singura zi pe an, pe 4 decembrie, poate sa răsufle si sa se bucure. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri de peste an)

In superstițiile romanești, Sfânta Varvara este văzută când ca sora Sfântului Nicolae, când ca mama sa, tatăl fiind Sfântul Sava. De asemeni, se povestea ca Sfânta Varvara este una din cele trei stele de lângă luna. Împreună cu celelalte doua, ea protejează luna de Antihart, care vrea sa o mănânce.

Nu întâmplător, in unele zone folclorice exista credința ca Sfânta Varvara umbla cu un pahar de moarte. Tocmai de aceea, ziua ei era păstrată cu sfințenie, fiind periculoasa in special pentru copiii ce puteau cade prada vărsatului sau bubelor. 4 decembrie este a doua zi a Bubatului, de-a lungul cărei oricine muncește, spală, toarce, sau chiar mănâncă fasole, risca sa fie umplut de bube sau chiar sa ii plece de pe lumea asta copiii.

In occident si in lumea catolica, Sfânta Varvara, cunoscuta drept Sfânta Barbara, este subiectul unei legende in care se spune ca a fost închisă de tatăl ei într-un turn, pentru a o împiedica sa se mărite. Apoi, după ce a devenit creștină, același părinte a încercat sa o omoare, după care a denunțat-o autorităților păgâne. Drept pedeapsa, el a murit lovit de un fulger.

In unele părți din Franța si Germania, ziua Sfintei Barbara este considerata debutul sezonului Crăciunului. In sudul Franței, in special in Provence, exista obiceiul de a se așeza pe pervazuri, la soare, farfurii umplute cu boabe de grâu înmuiate in apa. Daca „grâul Sfintei Barbara” creștea repede, se zicea ca va fi un bun pentru recolte. In caz, contrar, se prevestea un an dezastruos pentru grâne. In ajunul Crăciunului, aceste vase cu grâu răsărit erau așezate lângă „creche”, micile scene înfățișând nașterea lui Iisus, ca simbol al viitoarei recolte.

Un obicei asemănător exista in Cehia si Slovacia, unde se așezau in apa crenguțe de cireș, in speranța ca ele vor înflori in ajunul Crăciunului. In Germania si Austria, se puneau in apa, într-un mod asemănător, crengi ale pomilor fructiferi. Fiecare fata nemăritată ținea neapărat sa aibă o astfel de crenguța întrucât, daca înflorea de Crăciun, era semn ca va fi cea dintâi dintre suratele ei care se va casatori. In unele regiuni, aceasta tradiție era atât de importanta încât ramurile erau forțate sa înflorească, fiind ținute in camere mereu calde, pentru a fi dăruite apoi de către fete iubiților lor, ca o declarație de dragoste si o promisiune a unei viitoare casatorii.

În Polonia, ziua de Sfânta Barbara era asociata cu profeții despre vreme. Dacă ploua pe 4 decembrie, se anunța un Crăciun rece și înghețat, dacă vremea este friguroasa, Crăciunul era anticipat a fi ploios.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.